Postări

Pasul spre "Eu 4.0"

Imagine
Adio, Deceniul 3! Îmi iau rămas bun și de la tine cu toată recunoștința de care sunt capabilă după acești zece ani magnifici de viață și după toate lecțiile pe care mi le-ai dat. Mai ții minte cum te-am întâmpinat? Eu țin și nu voi putea uita niciodată. Ritmurile a două inimi se împleteau în mine și știam că anul zero se va încheia cu o experiență cosmică pentru mine. Era ca și cum m-aș fi dus pe jos și singură pe Luna ca să-i descopăr fața nevăzută!
Ne-am întâlnit pe stadion. Intr-un cuptor de zi, 17.07, la concertul pe care îl așteptasem tot deceniul anterior, Rolling Stones. Te-am primit cu zece pahare de apă și cu o emoție atât de puternică, așa cum nu mai trăisem, cred, de la propria mea nuntă. Ai fost un bun prieten în acel an și mi-ai pus în brațe cel mai mare miracol al vieții mele, de până acum. Pe D-soara T.




M-ai purtat cu tine peste următorii 9 ani. M-ai învățat să fiu mamă, prietenă, iubită, colegă, profesoară, elevă, soră, fiică, nepoată, vecină, mentor, discipol. Mi-ai f…

O lectie distractiva

Imagine
Buna seara ! Sunt  Teo, dar puteti sa-mi spuneti D-soara T. Aceasta este prima mea postare pe blog si ma astept sa fie placuta pentru cei care o veti citi. Vreau sa va povestesc despre un loc magic, Palatul Cantacuzino, unde Cristina Andone  le-a spus copiilor intamplari magice cu George Enescu, Printesa Maruca, tapul  Gheorgita.  Unele intamplari au fost inspirate de realitate, dar altele au luat viata cu ajutorul  autoarei si al copiilor care au asistat in public. Copiii bucurosi au ascultat cu atentie povestile si au intrat in jocul Cristinei. Cristina Andone  a facut acest atelier pentru copii deoarece, in curand, i se va publica noua carte din seria Povestilor din Padurea Muzicala, intitulata ,,ENESCU si hora razelor de soare’’. La sfarsitul atelierului copiii puteau  experimenta o vizita VR cu ochelarii Samsung, atat in casa compozitorului roman, cat si in casa principesei  Maruca. De asemenea, se puteau bucura si de turta dulce oferita la final de autoare.

Sunt bucuroasa ca am p…

Mama sucurilor de portocală

Imagine
Din când în când, Teo pune stăpânire pe mobilul meu și își exersează talentele cinematografice de "one-girl-show". Nu mă uit la tot ce filmează ea acolo, dar când trebuie să golesc cardul pentru că nu mai am spațiu, primele fișiere care nu trec de cenzură sunt filmulețele ei. Ca o mamă înțelegătoare ce mă cred, nu îi șterg creațiile înainte de a vedea ce i-a mai trecut prin cap și abia după ce mă conving că exercițiul în cauză e doar consum de baterie, timp și spațiu de stocare, îl trimit la cele sfinte ale lui Delete.
Dar azi am descoperit o piesă de maestru, o adevărată capodoperă a homemade-urilor. Un filmuleț de 4 minute în care Teo își învață spectatorii imaginari cum să facă un suc natural de portocale. Doar că nu are portocale, așa că îl transformă într-o limonadă, adică suc cu lămâi, apă și miere. Ghinion curat! În frigider nu e nicio lămâie! Meșterul bucătar își liniștește ucenicii și rezolvă urgent penuria, cu un ton calm, constant, care ar enerva orice posesor de …

Autobiografie cu ricoșeu

Imagine
Avea 8-9 ani când a rămas orfană de tată. Maica mare nu a mai lăsat-o la școală. Nu avea cine să meargă cu vaca la păscut, așa că a făcut doar trei clase. Apoi, la 15 ani, s-a trezit măritată cu un înstărit din sat. Nu a durat mult căsnicia, unchi-su a luat-o înapoi acasă și i-a dus-o mă-sii plocon la ușă. Dar revenirea în căminul părintesc a fost scurtă. Maica mare o voia măritată cu orice chip. Și a dat-o după un tâmplar harnic și taciturn care a dus-o la Ploiești, unde avea el serviciu. Au luat-o, ca toți țăranii strămutați de comuniști la oraș, în anii '50, de la o lingură și o farfurie. A făcut doi băieți și o fată. Unul dintre băieți a murit la câteva zile. Celălalt a devenit tatăl meu. Anii au trecut. Mai întâi au venit nepoatele, apoi nepoții.

A rămas văduvă, și-a îngropat mama, apoi fiul, iar acum o săptămână era să dea și ea ochii cu Bunuțul. Dar el nu a vrut, încă, să o ducă la fi-su. Și îi mulțumesc Bunului că a mai lăsat-o cu noi. Să îi spunem azi, la a 82-a aniversar…

Cum a schimbat "pash-pash-ul" de Pufi viata noastra

Imagine
In primul rand, trebuie sa explic de unde vine "pash-pash-ul". De la Teo. Asa i-a spus lui Pufi intr-o dimineata, enervata de insistenta cu care se tinea dupa ea peste tot prin casa, la prima ora a zilei, doar-doar l-o baga in seama cu un scarpinat intre urechi.

Pufi a aparut in vietile noastre fix acum un an. L-am cautat ceva vreme si dupa ce am analizat, discutat, intrebat, Dana Niculescu ne-a gasit companionul potrivit pentru Teo. Dintre toate canisele din tara, noi l-am dibuit pe  spitzul nostru mic german in Paulesti, langa orasul meu natal, la canisa unor... francezi stabiliti in Romania! Stephanie ne-a facut instructajul cam o ora, Teo (care habar nu avea unde o ducem si de ce) l-a tinut pe Pufi in brate absorbita de conversatia mea in franceza cu stapanii (fosti). Habar nu aveam despre ce trebuie sa faci si sa dregi ca sa cresti un caine, dar plecati am fost cu el.

Ne-am oprit la mall in Ploiesti si i-am cumparat cos, mancare, perie, jucarii (o gaina de cauciuc), les…

Noe cu potopul lui de declaratii

Cand nu stii din ce parte bate vantul, cea mai buna cale de a te acoperi este sa-ti pui pe constiinta o hartie. De cele mai multe ori, hartia asta arata ca o declaratie pe proprie raspundere sau ca o cerere. Cand eram in scoala, mai ales la liceu si la facultate, uram anticamera pentru depunerea unei cereri, oricare ar fi fost subiectul acesteia. Ideea de a depune o cerere imi provoca aceleasi insomnii ca un drum lung cu trenul, pe mana "nasului".
De cand m-am intos la scoli, dar ca parinte, am invatat sa fac exercitiul declaratiei pe proprie raspundere. Progresul consta in faptul ca nu mai e nevoie sa bat la usi dincolo de care se afla cerberi-secretare. Cea mai noua hartie de acest gen este cea pentru optionalul de religie. Va trebui, cumva, sa o aduc pe lume, sa o invat ce are de facut, sa o var sub pix si sa o indrum spre sfintele bibliorafturi.
M-am tot gandit ce e cu toata tevatura asta cu religia. Nu m-am hotarat care e calea buna, asa ca am transferat responsabilitat…

la sfarsit de zi

Imagine
problemele oamenilor mici sunt, in aparenta, simple. vor sa creasca si, uneori, un pic mai repede, daca se poate. problemele oamenilor mari sunt pierdere de timp. intrebarea este: daca nu mai cresti, la ce bun atata bataie de cap? salbatici sau nu, oamenii sunt fascinanti si de iubit. pacat ca numai foarte putini dintre ei merita cu adevarat efortul de a-i intelege. iubirea e neconditionata, in vreme ce intelegerea te imbogateste. dar daca nu simti nevoia de a fi mai bogat, la ce foloseste efortul de intelegere? de fapt, despre asta este vorba: copiii nu iti cer mult timp ca sa ii intelegi. adultii iti mananca mult timp, fara sa iti ceara, de fapt, nimic. nu e "desertaciunea desertaciunilor", ci doar o analiza de eficienta. evident, iubirea si eficienta nu prea merg mana in mana, exceptie facand iubirea de sine.