Cum a schimbat "pash-pash-ul" de Pufi viata noastra

In primul rand, trebuie sa explic de unde vine "pash-pash-ul". De la Teo. Asa i-a spus lui Pufi intr-o dimineata, enervata de insistenta cu care se tinea dupa ea peste tot prin casa, la prima ora a zilei, doar-doar l-o baga in seama cu un scarpinat intre urechi.

Pufi a aparut in vietile noastre fix acum un an. L-am cautat ceva vreme si dupa ce am analizat, discutat, intrebat, Dana Niculescu ne-a gasit companionul potrivit pentru Teo. Dintre toate canisele din tara, noi l-am dibuit pe  spitzul nostru mic german in Paulesti, langa orasul meu natal, la canisa unor... francezi stabiliti in Romania! Stephanie ne-a facut instructajul cam o ora, Teo (care habar nu avea unde o ducem si de ce) l-a tinut pe Pufi in brate absorbita de conversatia mea in franceza cu stapanii (fosti). Habar nu aveam despre ce trebuie sa faci si sa dregi ca sa cresti un caine, dar plecati am fost cu el.

Ne-am oprit la mall in Ploiesti si i-am cumparat cos, mancare, perie, jucarii (o gaina de cauciuc), lesa, recompense... In masina, Teo a decis ca o sa-l cheme Pufi (Pufulet, de fapt) si pentru ca nu prea reactiona la comenzile ei, m-a pus sa ii vobesc in franceza ("daca el doar limba asta o stie, ce ma fac? o sa trebuiasca sa ma dai la cursuri, mama!", a tras Teo concluzia panicata).






Primele saptamani mi-au adus aminte de stresul venirii acasa cu bebelusul, dupa nastere. Spalam mereu, stergeam mereu, cumparam scutece, am inceput sa pitesc lucrurile sau sa le cocot cat mai sus. Asta o sa-i scandalizeze pe multi, dar si azi am senzatia ca prin Pufi retraiesc ceea ce experimentam cu Teo pana pe la 3 ani. Doar ca la nivelul ala am cam ramas cu catelul :)

Partea cea mai buna de la venirea lui Pufi a fost ca am descoperit multe despre mine, despre capacitatea mea de a raspunde la stres, despre stapanirea furiei, despre perseverenta, despre cum e  sa ai grija de cineva care nu iti multumeste niciodata, dar stii ca te-ar iubi si daca nu l-ai ingriji. Pufi m-a ajutat sa devina mai inteleapta, mai atenta la cei din jur. Mai ales la vecini, pe care am inceput sa-i cunosc mai bine de cand cu aparitia lui in familie. Unii il striga veverita, altii vulpita, unii au si ei caini si ne intalnim la plimbare, mai schimbam pareri, sfaturi, altii pur si simplu il indragesc si-l baga in seama.

Usor-usor, a devenit parte din familie si oricat as incerca sa nu-l tratez ca pe un om - nu are voie peste tot, nu ma astept sa-mi dea buna-dimineata sau sa imi ureze "succes" cand plec la examen - nu ma pot impiedica sa nu imi fac programul asa incat sa-l scoatem la plimbare la timp, sa aiba tot ce ii trebuie, sa ne asiguram ca e sanatos si ca e fericit la noi.

Pufi a intrat "pash-pash" in vietile noastre si, fara le schimbe radical, le-a facut mai bogate, fie si prin simplul fapt ca azi stie sa raspunda la "sezi", "apporte", "nu e voie", "nu esti cuminte", "astepti", "la pas" si a trecut, cu brio, fara dresaj, printr-un prim concurs. Si daca imi pare rau de ceva, e ca George nu are un blog ca sa povesteasca el cum a fost sa-l descopere pe Pufi si cum acesta l-a transformat in cel mai bun prieten de joaca al sau, in cel mai fidel cititor si fan al lui Cesar Millan, in cel mai grijuliu stapan de caine (din cati cunosc eu), dupa Andreea Cristoforidis:).

Asa ca voi incheia cu un traditional "joyeux anniversaire dans la famille, cher chiot", Pufi! Multumim!

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

for fun

drumurile noastre, poate