Tenis pe camp
Freamatul general provocat azi de finala de la Roland Garros mi-a adus aminte de niste obiceiuri de consum media din prin anii 90. A fost o vreme cand ai mei plimbau la iesirile la iarba verde, la Fantana cu ciresi (Campina), Paulesti sau la Snagov, un televizor mic, alb-negru, Olt, cu antena. Dupa-amiaza, obositi de atata alergat si terminati de caldura, noi, copiii, ne ghemuiam in Dacia berlina gri a alor mei, pe al carei parbriz mama trantea o patura, si ne uitam la meciurile lui Cosac cu numai-stiu-bine-cine. Din cand in cand, ieseam ca muiezinii la ore de rugaciune si trambitam catre adulti scorul sau status quo-ul de pe teren. Nici puricii de pe ecran nu ne opreau din comentarii, nu ne diminuau emotiile, cu atat mai putin sa ne fi oprit din urmarirea meciului. Cred ca pe atunci am invatat, de la baietelul unor prieteni de familie, cum e cu scorul la tenis. Dar asta nu m-a facut niciodata sa ma apropii de acest sport. Mi-a sporit, doar, admiratia pentru cei care il practicau, fie si ca simplu sport de placere.
A venit apoi o vreme cand ma uitam cu tata acasa, la transmisiunile de tenis comentate de CTP. Si acum, uneori, imi este greu sa imi imaginez o transmisiune de la vreun turneu de tenis comentata de altcineva. Mai tarziu, studenta fiind, aveam sa aflu ca CTP si joaca tenis (dupa unii, chiar bine). Oricat l-as fi apreciat ca jurnalist, nici asta nu m-a facut sa iau racheta in mana.
Au trecut cativa ani buni de cand nu m-am mai uitat la tenis. Nu mai stiu ce nume a dat Romania in acest sport. Simona Halep mi-a atras atentia anul acesta cand, in DoR, pe coperta numarului in care se publica un reportaj despre Dacia, se afla un portret al sportivei. Asa am dedus ca in spatele numelui se afla o pepita de aur. Ultimele zile mi-au confimat intuitia. Dar mi-au mai confirmat si ca tenisul este un sport pe care nu-l practica oricine si pe care ar fi de dorit nici sa nu-l arbitreze oricine.
O sa privesc mereu tenisul ca pe sportul supremei stapaniri de sine si jucatorii de tenis ca pe niste fiinte supra-naturale, venite din spatiu, ca sa ordoneze puricii de pe ecran si sa ne faca pe noi, oamenii de rand, sa intelegem ca ceea ce ne desparte de fericirea maxima poate fi si doar o linie trasa pe un camp.
A venit apoi o vreme cand ma uitam cu tata acasa, la transmisiunile de tenis comentate de CTP. Si acum, uneori, imi este greu sa imi imaginez o transmisiune de la vreun turneu de tenis comentata de altcineva. Mai tarziu, studenta fiind, aveam sa aflu ca CTP si joaca tenis (dupa unii, chiar bine). Oricat l-as fi apreciat ca jurnalist, nici asta nu m-a facut sa iau racheta in mana.
Au trecut cativa ani buni de cand nu m-am mai uitat la tenis. Nu mai stiu ce nume a dat Romania in acest sport. Simona Halep mi-a atras atentia anul acesta cand, in DoR, pe coperta numarului in care se publica un reportaj despre Dacia, se afla un portret al sportivei. Asa am dedus ca in spatele numelui se afla o pepita de aur. Ultimele zile mi-au confimat intuitia. Dar mi-au mai confirmat si ca tenisul este un sport pe care nu-l practica oricine si pe care ar fi de dorit nici sa nu-l arbitreze oricine.
O sa privesc mereu tenisul ca pe sportul supremei stapaniri de sine si jucatorii de tenis ca pe niste fiinte supra-naturale, venite din spatiu, ca sa ordoneze puricii de pe ecran si sa ne faca pe noi, oamenii de rand, sa intelegem ca ceea ce ne desparte de fericirea maxima poate fi si doar o linie trasa pe un camp.
Comentarii